Un vânt ce adia mai rece a alungat ultimul nor,
Pe cer trec umbre, precum trece suveica unui ţesător...
Sunt păsările călătoare ce-n stoluri iar s-au adunat
Să plece-n răsărit de soare spre un tărâm îndepărtat.

Că an de an, purtând în minte mesajul unei vechi chemări,
Împinse de un dor fierbinte, pornesc spre-ndepărtate ţări.
Vor sta în locuri însorite cât gerul va domni la noi
Apoi la fel de fericite, se vor întoarce înapoi.

Foarte curând o brumă rece căzută-n zori va alunga
Albina ce în goană trece, din floare-n floare să îşi ia
Proviziile necesare când florile se vor păli,
Grădinile ce râd în soare curând la fel nu vor mai fi.

Livezile îmbătrânite se leagănă încet în vânt,
Iar frunzele îngălbenite încep să cadă la pământ.
Le urmăresc trist în cădere, ştiind că se vor nimici,
Aud pământul cum le cere în sânul lui a le topi.

Pomi roditori ce se apleacă sub rodul ce îi trage-n jos,
Dar printre ei pomi care poartă pe trunchi doar un frunziş stufos,
Va trece prin grădini stăpânul să caute rod plin de elan
Dar pentru pomii fără roadă va fi poate ultimul an.

E toamnă iarăşi, cade frunza şi gerul iarăşi va veni,
Va trece repede şi anul foarte curând se va sfârşi...
Cum păsările pleacă toamna, odată şi tu vei pleca,
Dar te întreb: Ce fel roadă se va culege-n urma ta?

Căci crengile tale stufoase în faţa Tatălui cel sfânt,
Sunt doar gunoi şi vor rămâne jos îngropate în pământ.
Doar roadele bune, curate, în urmă vor rămâne vii,
Vor fi de alţii adunate şi-ţi vor servi în veşnicii.